La pas pe-un drum de țară.

amide0627Lasă un comentariu

Am pornit pe drumul ăsta de țară pietruit, numit viitor

cu zâmbete largi pe post de superglue pentru rosturi și

speranță gălăgioasă în loc de patru pereți și-un acoperiș de lux.

Glorie la începuturi.

Ne-am oprit de atâtea ori ținându-ne de mână, când apusurile

aveau culori prea intense în spatele nostru, iar privindu-le din față

nuanțele începeau să pălească și acuarelele să ni se usuce în palme.

Așchii și oboseală în tălpi.

Am tăcut când ne-au bătut furtunile obrajii și am închis ochii atunci când

erau să ne orbească fulgerele, hipnotizându-ne în neacceptare și ignoranță.

Am crezut că fugind de ele, fricile or să fugă de noi și o să ne pierdem unii de alții

La răscruce de gânduri.

Ne-am întâlnit cu alți călători ca noi, mai energici și mai puțin obosiți, dornici

să plece și în alte expediții. Drumul nostru de țară, acum plin de ghimpi,

tocindu-ne visele, bătătorindu-ne eșecurile, rănindu-ne ego-ul, ne lovește în plexul solar.

Un peisaj decolorat.

Pe post de iubire, ne hrănim așadar cu venin și furie, deși la margine de culpă și

de viață împreună, a răsărit floarea de colț a călătoriei noastre. O să crească

prin și pe lângă noi și o să împărțim în continuare nerăspunsurile la întrebările

Care nu s-au pus niciodată.

Ne războim pe ultima picătură de apă, pe aer, pe soare, pe umbră, pe liniștea

și pacea pe care nu le mai regăsim pentru că nu ne mai amintim când și de ce

am plecat pe drumul ăsta. Umplem golurile din suflet cu indiferență crudă și înstrăinare tacită

Dezamăgire la sfârșitul tuturor lucrurilor.   

Dacă mă opresc eu, te vei opri și tu din fuga asta nesfârșită după un tu și un noi

care nu-și mai au rostul? dacă respirăm adânc o dată, de două ori, dacă n-am mai umple

tăcerea cu ce nu ne spunem, crezi că ar mai fi loc de lumină? oare am mai prinde

Răsăritul apusurilor noastre?

Pentru A.

căpitan de vise și coșmaruri

amide0627Lasă un comentariu

Cuvinte și sunete în jur. Se adulmecă unele pe altele.
Mă ceartă! Mă urlă, mă înalță, mă cațără în cer
Pe aripi, în zbor, sunt căpitanul tuturor viselor și al coșmarurilor
Celor ce nu înțeleg că nu-s nici arogant, nici precaut.
Doar cred.

E-o linie atât de fină între credință și deznădejde
Pășesc pe frânghia aceasta întinsă la maximum
Cu infinita încredere a omului care știe că există griji cerești
Și iubiri nesfârșite și niciunul din gânduri nu e lumesc.
Sunt inconștient.

În jurul meu, multe intenții bune roiesc. N-am habar de ele
Și nici dorințe ascunse și parcă uneori toate mă înădușesc
Știu că la sfârșitul tuturor zborurilor, când aripile se-ndoaie
Și vânturile se cumințesc iar soarele adoarme în noapte,
Rămân doar eu.

Lindau, Germania.

frig de țară.

amide0627Lasă un comentariu

Ce frig e-acum în casa asta mare
Cu-atâția oameni strânși unul într-altul și de-o parte și de cealaltă
a unui șemineu în care ard doar întrebări și strigăte și teamă.

Ne încălzim în fața unui foc pe care punem zi de zi doar frici și ură
Stăm la o coadă cu cărbuni încinși fără să realizăm că până să
aruncăm în cei de vis-á-vis, ne-au ars și mâinile și ei s-au transformat în ciumă.

De ne-am opri puțin să ne uităm unii la alții ochi în ochi
Am realiza că pe cărarea dintre noi încep să crească spini și mărăcini
Și nu e de la frig. Nici de la nopțile prelungi în care ne-au prădat mulți hoți.

E de la dopurile din urechi și ceața de pe ochi
Și urile din suflet. Și de la toate albele minciuni pe care ni le-am spus
Când nu știam cum să ne mai batem cuie-n tălpi și unora și altora.

Ce frig e-acum în casa asta mare
Numită țară de ostași ce se ucid unii pe alții
În tot acest tranșeu de lux numit: libertate de exprimare.

zbor între generații.

amide0627Lasă un comentariu

Îmi spun de multe ori că timp mai este, răbdare mai este, lumină mai este, ora nu s-a schimbat.

Oamenii se înghesuie unii în alții, vorbă în gând, mâini în picioare, haos în calculat.

Mi-am amintit că nu s-au schimbat prea multe de la o generație la alta, de la sărac la bogat.

Nici nu te mai privesc în ochi. Lângă tine, am impresia că-mi iau aripile foc în apropierea țigării aprinse.

Când lași scrumul să cadă în scrumieră, se mai zbate un mușchi, tresare un nerv și-un pic de frică.

Nu mai găsești tu înțelegere, nu mai dau eu atenție, există-ndoială de ambele părți. Și multă neliniște.

Să ne imaginăm următoarea situație: un circ plin de maimuțe și mulți spectatori. Haos și umbre.

Acrobații performate în stânga și-n dreapta, le captăm tot noi, suspendați în timp, între copilărie și maturitate.

Când o să-ncetăm să ne mai învârtim pe roata asta de hamsteri înfuriați, adunând și cheltuind, absorbind doar nimicuri?

De fapt nu e chiar atât de simplu. Răbdarea e silabisită, lumina e ca un joc de domino. Ora se vinde la minut.

Virtuțile sunt pachete la promoție dar părinții sunt ocupați – ori zi de zi la birou, ori pe Netflix, din home-office.

N-auzi cum strigă o generație în vid, nu-i vezi decât dinții ascuțiți de bestie încolțită de prafuri și multe iluzii?

Între iadul posibilităților și absurdul unei libertăți fals interpretate, se mai aprinde o țigară, mai arde o pană.

Dintr-o aripă întinsă maxim, ca o velă proaspăt tivuită, conturată pe un cartilagiu tânăr, care se zbate să zboare.

Își repetă cu încăpățânare că din vârful muntelui și până în abisul tuturor eșecurilor noastre, nu are cum să se piardă!

coborâre în mare.

amide0627Lasă un comentariu

ești un punct luminos într-o noapte densă, atât de densă încât valurile rostogolindu-se din mare îți dau impresia că te acoperă ca o plapumă de sare.

nu te spală. nu îți scriu versuri umede pe pielea tăbăcită de soare. nu îți năclăiesc genele cu broboane de sudoare și semne de întrebare.

ți se scurge nisipul fin printre degete așa cum ți se scurge timpul în toate clepsidrele alea multe pe care le păstrezi pe noptieră.

să îți amintești de tot ce e ireversibil. că mașinăria aceasta numită viață are piese de schimb cărora tu le faci inspecția abia după depășirea termenului de expirare.

te așezi la mal. apa îți sărută tălpile sălbatică, zgomotoasă, ca o iubită tânără, inocentă, dar nestăpânită care nu știe să te iubească domol, în etape.

ești ud și înfrigurat dar te simți ca un far care răzbate cu încăpățânare până în larg și nu-ți pierzi speranța că până dimineață se vor mai întoarce acasă bărcile de pescari.

te arunci în valuri. te scufunzi în noapte cum înjunghie speranța inima unui soldat rănit într-o noapte de război.

nisipul din clepsidrele tale se face bolovani care îți atârnă acum pe umeri grotesc ca o mantie de frici și remușcări.

înghiți apă sărată, atât de multă apă sărată încât pielea ta devine albă, marmoreană. apă și sare care te hrănesc și te îneacă în același timp.

până te curăță. până te vindecă. până ce fundul mării nu mai rămâne o opțiune viabilă.

te izbești de capătul lumii. te scufunzi în întuneric. devii un ghem de electricitate, de fiori și de senzații crude, neîmblânzite de nicio lege scrisă de oameni.

te războiești cu iadul minții tale, te scuipă marea afară din pântecele ei ca pe un marinar pe care furtuna a uitat să îl înece împreună cu restul corabiei.

te întorci la mal, în toată lumina pe care o emani, pare că privești lumea prin două stele pe care le-ai furat din susul din jos al încercărilor tale.

și valurile nu mai par ca o iubită geloasă. deși la fel de sălbatice, te încalță acum în sare și iubire și n-ar vrea să mai pleci vreodată…

Chania, Grecia.

la răscruce de lumi și oameni.

amide0627Lasă un comentariu

_iată o situație în care vorbele sunt de prisos. cuvintele sunt prea multe, prea vulgare, prea reci, prea calde,

la naiba, cuvintele există, dar numai în mintea mea, numai în creierul meu particular care face conexiuni întrerupte, ca un semnal bruiat, murdar.

era o vreme când tot ce îmi doream să aud era că puterea aceasta a minții mele creea reacții nucleare, apoi fizice, apoi chimice, nemuritoare.

și asta nu era îngrijorător, nici supărător, ci doar al naibii de atractiv și cu potențial celestico-atomic.

_nu știu de ce îmi e atât de frică. poate de eșec, poate de nimic, poate de tot, poate de prea mult, și de prea puțin și de orice în același timp.

eu și cu tine nu vom mai fi niciodată la fel. pe de altă parte răsar și alte copii alte tale pe care le recunosc de la prima petală,

mirosul este identic și se simte de la prima poștă la care schimb caii cu care am străbătut sate întregi de obiceiuri și puști și pistoale și nopți și dimineți de constatări și revelații.

tot galopul și tot pasul ăsta, într-un tandem bolnăvicios de la care nu mă mai abat pentru că e singura cale bătătorită care îmi aduce liniște în tot infernul ăsta de senzații.

_vor mai fi liniști între noi. vor mai fi căutări de-ale tale, resemnări de-ale mele și nervi și plecări, evitări, mirări, niciun răspuns.

pentru că nu s-au pus niciun fel de întrebări. n-au mai existat semne de exclamație, din toată furtuna de sentimente,

nu a existat niciun resentiment! crezi că ar fi fost ceva diferit? poate că da. poate că nu. dar acum nu mai există nici adevăruri și nici minciuni.

tot ce atârnă între expresiile noastre sunt într-un colț indiferența. în celălalt tot nerostitul și toată neranchiuna. cele mai puternice sentimente care îi definesc pe răniții ca noi.

reflexie în oglindă

amide0627Lasă un comentariu

alergând, m-am oprit în mijlocul unei camere largi, cât o căldare de soare și cer.

adie un aer cald, de sărbătoare și de doliu în același timp.

simt doar note crude, știi fructele alea – care nu sunt ale mâniei?

Fructele din care muști cu atâta poftă, de parcă fiecare îmbucătură poate

să-ți adape și setea, să-ți curme și foamea, să-ți insufle viața?

în camera asta plină de întuneric și lumină, sunt atâtea oglinzi,

atât de multe oglinzi, atât de multe particule de întrebări și răspunsuri,

de nu-uri și da-uri, fără îndoieli. Aici am pășit din visul care m-a trezit dintr-un coșmar,

cu broboane de sudoare peste fruntea înrourată de amintire și fiori care

se transmit dintr-un univers într-altul.

Nu te opri! Dintr-un colț într-altul, e o-nvălmășeală de atomi și molecule,

de iubire și ură. De dor și nepăsare, de senin și nor, de iarnă și primăvară

Ai văzut lăcrămioarele, închise? Stropii de lacrimi nu sunt pregătiți încă să cadă.

toate anotimpurile astea, mi se ciocnesc în corpul de vată de zahăr.

La o singură atingere, se topește în valuri de mare și sare.

dacă îți ating corzile tuturor cuvintelor pe care nu le-ai rostit, se vor forma

Mărturisirile? Toate pe care le-am așteptat, neprimite, neîngrădite, din inima mea.

și acum, când închid ochii, întreg apusul îmi mângâie obrajii, razele lui îmi mângâie buzele

și fruntea mea, marmoreană îți așteaptă sărutarea. Șoptesc, sfioasă: Stau în soare!

Iar tu răspunzi, blând și iubitor: Ești exact unde trebuie să fii!

semne de punctuație.

amide0627Lasă un comentariu

n-am multe semne de întrebare. De multe ori sunt doar de exclamație!

Am prostul obicei să tac atunci când trebuie să vorbesc, să țip când trebuie să tac,

să plâng când ar trebui să râd, să ignor când ar trebui să arunc bocancii pe geam.

Dar vezi tu, bocancii prea murdari lovesc de cele mai multe ori în tablourile aniversare.

și atunci, ce te faci cu sângele-ntărit? Sau poate cu frica de a nu mai fi iubit?

n-am multe puncte de încheiere. De multe ori sunt virgule, așteptând

Suspensii pe care să se clatine așteptări și condiții, compromisuri și păreri de rău.

le numesc partea mea de vină sau responsabilitatea unei emoții prea profunde.

La sfârșitul oricărei dureri, uit de cele mai multe ori că există acea cută extrem de fină,

ascuțită, inevitabilă, numită alegere. Sau hotărâre? Trecutul în ecou.

simt constant apăsarea punctelor de suspensie. Veșnicul început fără de sfârșit.

De mult nu mai e palpitant. Doar un obicei prost, ca o obsesie putredă agățată în cui.

am citit prea multe cărți care nu m-au învățat cum să scap de el. nu există

Încă o explicație pentru ce nu verbalizez, pentru ce s-a oprit între amigdalele umflate,

fără antibiotic de sinceritate, acest tratament naturist al eliminării durerii din corp.

înghit cu greu. După atâta timp, încă nu m-am obișnuit să pierd. de fiecare dată

Lupta asta cu mine îmi trimite electroșocuri de surpriză în toate deciziile mari

de renunțare pe care le iau regulat în cura de netezire a unui orgoliu prea infatuat.

Mi-e mare mirarea să descopăr imediat că pe platoul larg, suspendate cu încăpățânare,

roșiatice, stau alte semne de exclamație, cocârjate inestetic în Întrebare.

femeie de lumină și întuneric

amide0627Lasă un comentariu

Tu ai un zâmbet larg și atât de cald și în privire ți se aprinde o văpaie

Pe care-ți vine să o atingi să vezi dacă e flacără ce mângâie sau arde.

Când vorbești, parcă vrei să împletești cu buzele-ți pline și blândețea și

Întrebarea a cărui răspuns să-ți trimită în corp electroșocuri de surpriză.

Ești o cercetașă de așa și vechi și liniar și poate

În căutare de unde și când și oceanic și altfel.

Alergi la nesfârșit după iubire și când o prinzi, o pipăi cu degete lungi și fine,

Ai colora-o-n verde și portocaliu și ai închide-o-ntr-o clepsidră

Deși pe pământul arid al copilăriei tale, flori purpurii par să-ți sărute tălpile

Doar să te-nduri să nu-ți mai fie frică de absență și neliniște.

Ești o contradicție de forță și fragilitate, de nu-uri și da-uri,

De copil și femeie, de întotdeauna și niciodată.

În dansul tău, e-atâta bucurie și-atâta libertate și tot pe-atâta tristețe

Când cu fiecare unduire și fiecare notă muzicală ciupită, mai atingi un prag

De lumină și întuneric, ești ca un luptător de box împins din coardă-n coardă

Și la sfârșitul fiecărei runde, în loc de certitudine, mai naști o întrebare.

Ești două coarde concomitent întinse la maximum și încă mai aștepți

Arcușul care să așeze notele la distanțe regulate între extremele astea.

În toate luminile și umbrele care te înconjoară, fire subțiri de nisip și mare

Îți conturează o coroană de raze solare, și aripile-ți bat frenetic, nerăbdătoare.

Femeie frumoasă, plină de sfială, îți lipsește doar curajul nebun de a te desprinde

Fără îndoială de toți spinii care-ți servesc pe post de temniță și cătușe personale.

București, pentru O.